Preconcepții greșite pe care le avem ca antrenori atunci când predăm sau corectăm lovitura de forehand

În acest articol doresc să împărtășesc din observațiile mele vizavi de acest subiect. Voi face referire și la câteva diferențe dintre forehand-ul din circuitul masculin și cel din circuitul feminin, însă în mare parte voi aborda subiectul din titlul articolului. În primul rând aș începe prin a menționa că personal cred într-o abordare pragmatică atunci când vine vorba de a analiza,modifica sau învăța orice lovitură din tenis. Nu consider că există o lovitură perfectă sau un singur anumit fel de a lovi corect și eficient o lovitură de forehand. Consider că lovitura de forehand trebuie să fie croită pe nevoile și stilul jucătorului respectiv. Din punctul meu de vedere o lovitură de forehand trebuie să dispună de câteva elemente pentru a putea spune că aceasta este o armă. Importanța acestor elemente poate varia dacă ne referim la băieți sau la fete cât și în funcție de categoria de vârstă și nivelul de joc la care performează sportivul. Aceste elemente sunt : lungimea loviturii, traictoria ei, topspin-ul imprimat mingii, forța și consistența. Contrar așteptărilor între o jucătoare cu un forehand bun din circuitul WTA și un jucător ATP , diferența de viteză imprimată mingii nu este prea mare, în ciuda diferențelor evidente la nivel fizic. Ceea ce diferă este capacitatea superioară la bărbați de a lovi cu mult mai mult topspin . Acest fapt deschide nenumărate posibilități pentru a juca pe diferite traiectorii sau în diferite unghiuri, fără a pierde din viteza imprimată mingii. Ei pot face acest lucru în special din cauza forței superioare la nivelul trenului superior, lucru care permite în general alt tip de retragere a rachetei față de circuitul feminin(din aceaste elemente rezultă topspin-ul mai mare imprimat mingii în circuitul ATP).

Una din greșelile pe care le-am observat constant de-a lungul timpului este dorința unor antrenori de a preda, indiferent de jucătorul sau jucătoarea pe care o au în față, exact același tipar pentru lovitura de forehand doar pentru că personal antrenorului respectiv îi place cum arată respectiva lovitură sau pentru că ”x” jucător are un forehand excepțional și automat acest forehand trebuie copiat întocmai. Pentru a dezminți această abordare, să luăm două dintre cele mai dominante forehand-uri de pe circuit : pe cele ale lui Federer și Nadal. Diferă de la A la Z din toate punctele de vedere. Arată total diferit, se lovesc cu prize total diferite, au puncte de impact și retrageri total diferite și în general sunt situații în care fiecare din ele poate fi mai eficient decât celălalt. Credeți că Federer ar fi jucătorul de azi care a făcut istorie prin recordurile sale dacă ar fi avut spre exemplu forehand-ul lui Nadal ? Personal îmi e foarte greu de crezut. Dar Nadal ? Ar fi avut 11 titluri de RolandGarros cu forehand-ul lui Federer ? Îmi e greu de conceput asta. Ambele forehand-uri excelează deși sunt extrem de diferite. Ambele forehand-uri au fost croite perfect pentru stilul de joc și nevoile fiecăruia dintre acești jucători. Astfel pentru a putea să apreciem corect ce fel de forehand ar trebui să predăm unui anumit jucător cred că înainte trebuie să vedem dacă viziunea noastră legată de forehand-ul său, se potrivește cu caracteristicile sale fizice, cu felul lui de a fi , cu stilul său de joc cât și zona lui de confort din terenul de tenis.

Altă greșeală pe care perosnal am întâlnit-o destul de des mai ales la nivel de copii și juniori este indicația antrenorului de a prinde racheta cu mâna nedominantă la finalul loviturii (ex. să prinzi racheta cu mâna stângă la finalul loviturii în cazul în care ești dreptaci). În general explicația cel mai des auzită de către mine pentru asta a fost că astfel mâna stângă ”are ceva de făcut și nu mai stă aiurea pe lângă corp”. Personal nu sunt deloc de acord cu asta.  La un jucător profesionist care stapănește lovitura de forehand, se poate observa clar cum mâna nedominantă are un rol de echilibrare pe parcursul loviturii cât și în accelerarea rotației trunchiului. Personal cred că singura instanță în care această indicație poate avea beneficii este atunci când avem de-a face cu un jucător cu un final al loviturii extrem de scurt, care nu reușește să-și descarce forța înainte pe lovitură. În aceste cazuri prinderea rachetei poate fi o unealtă bună deoarece permite o lărgire a finalului și un final de lovitură către înainte. Altfel, chiar și la un nivel decent de juniori, ca să nu zic de profesioniști, nu vezi cazuri în care jucătorul își prinde racheta la finalul loviturii decât poate extrem de rar ,ca o adaptare de moment la o săritură proastă a mingii sau ceva de acest gen.

Alt aspect care trebuie luat în considerare atunci când un atrenor lucrează atât cu băieți cât și fete este ca acesta să facă diferențele dintre acestea și să nu predea tuturor același mod de a lovi forehand-ul. Este perfect normal ca fetele să nu ridice cotul la retragere și sa nu facă neapărat acea bucla de la nivelul capului. Deși acest forehand arată foarte bine estetic și în unele cazuri poate fi eficient și la fete, sunt foarte multe jucătoare de top din WTA care retrag racheta destul de liniar la spate, cu cotul relativ jos și cu toate acestea produc niște lovituri de forehand excepționale. La băieți în alte cazuri am vazut că nu se insistă deloc pe acest tip de retragere cu cotul și antebrațul poziționate sus, oarecum în dreptul capului, care este utilizată de majoritatea jucătorilor de top din ATP deși este clar că majoritatea jucătorilor care nu sunt învățați să lovească în acest mod(cu retragere pe sus) nu vor avea o armă în lovitura de forehand pe circuitul ATP.

În final aș vrea să îndemn la o perioadă de analiză și reflecție înainte de a decide să predăm sau să modificăm forehand-ul unui jucător de tenis astfel încât această lovitură să corespundă caracteristicilor și nevoilor sale.